Le Chat Mauve

Citeste

24 martie

 


Prolog, in loc de expozitiune. Mult timp m-am simtit responsabila.

Undeva la etajul patru al unei cladiri de birouri, pe o latura batuta aprig de soare,in fumul de tigara furat de vant, am intins o mana:

– Darius.

– Romina.

Si atat. In rest, o pereche de tenesi rosii, asortati discret cu un pulover visiniu, camasa alba cu mansete atent lasate la vedere, ca niste fasii de hartie apretata.

Un semn adanc de viata lasat pe obraz si niste ochi albastri, de te privesc in radacina sufletului.

[…] Mult prea multi ani mai tarziu, la o masa unde urmele de viata si energia acestui om se taie cu cutitul, balconul ala imi aparea intr-un Octombrie tarziu, cald si vesel. Nu stiu nici pana azi daca Octombrie era pe 16 sau nu, daca ciclicitatea inceputurilor dau inevitabil in acelasi sfarsit sau daca inca imi subevaluez sincronicitatea. Sau daca.

Mult timp m-am simtit responsabila, responsabila de parcursul lui acolo, unde, desi evidentul mi-a dat cu un bolovan in cap si am decis, asa cum cred si sper ca o fac mai mereu, intru binele mai mare, m-am tot gandit ca poate, daca as fi decis egoist, nu m-as mai fi simtit nici Iuda si nici n-ar fi fost atatea de patimit. Sau poate ca patimile ar fi fost si mai multe. Sau poate.

Intriga. Caseta cu manele.

Intr-o viata de om, succinta si efemera, lumeasca si limitata, cari dupa tine, dincolo de visul din care face parte tot, si inainte si dupa, ca o aruncare in aer, caci dincolo de orice, atunci cand revii sa mai incerci o data sau pur si simplu sa mai gusti din ceea ce stii ca e, te arunci in aer, cazi intr-un hau si ajungi unde trebuie, sa te mai joci de-a viata, tinut de o mana, un suflet cu care te tot arunci, ori de cate ori e nevoie.

Si in saltul asta de cunoastere si recunoastere, mai sar prin haul lor inca 5, 10, 20 de suflete ale unora desprinsi din acelasi cristal, pe care ii vei recunoaste negresit in constiinta efemeritati de dincolo de vis.

Unul al meu e o ea, cu piele si ochi de maur, o pantera careia ii fierbe sangele in vene, baietoasa si bataioasa. Dar care, la o strangere mai atenta a mainii, devine fragila si vulnerabila, ca un copil mic care cade si isi intinde bratele sa fie alinat.

Nu planuiesc mai niciodata nimic. Las lucrurile in voia unui parcurs firesc, necesar si imbratisez orice primesc pe drum. Unii i-ar spune soarta, eu cred ca e doar o piesa de teatru, pusa abil in scena, fara nicio secunda de dubiu, doar cu alegeri ghidate ce te muta de pe un scenariu pe altul, fara insa a te abate de la final. Conectat.

N-am planuit sa o iubesc ca pe copilul meu, caci nici nu stiam sa identific asta. N-am planuit sa ii influentez in vreun fel viata si nici sa o pierd, pentru o vreme, in tumultul unei vieti de cautari.

Nu stiam nimic in decembrie ala tarziu de cat de mult e deja, de cat de repede s-a creat sau de cat se tachineaza ei.

Nu stiam nici daca sau cum aveau sa ni se incurce vietile. Stiam doar numele de pe o bucatica de hartie, un nume rece, negru pe alb, pentru care sa ne jucam de-a Mos Craciun.

Pe micul ei ravas scria Darius. 

Las pentru o alta poveste cum si pe micul meu ravas, pus deoparte, scrie tot Darius. Altul.

N-am simtit emotia, tremurul si intorsul in craciunul copilariei ei atunci cand ne-am dus impreuna sa ii luam cadou lui Darius. Nu luam nici in serios “Nosferatu” sau povestile cu part time rapper, spuse cu iz de barfa de amorezatele etajului.

N-am stiut cat si pana unde aceste doua suflete s-au reamestecat si regasit intru o noua vesnicie, decat atunci cand, intr-un miez abuziv de noapte, dincolo de vocea ei, gatuita de plans si de suferinta, cu respiratia franta, a putut doar atat: “Pleaca si nu se mai intoarce”. Era doar un exercitiu.

Si frica aia de grota preistorica de pierdere a deschis in mine o usa. Una mare, verde, cu manere grele aurii si amploarea unui munte. O usa catre un soi de legamant sufletesc ancestral, sa nu mai aud niciodata de la ea atata suferinta. Sa nu mai aud.

Intr-o conjunctura diferita, lui i-as fi daruit din inima o mama de bataie dezarmanta, sa-i ajunga cat pentru toata povara acelui “pleaca si nu se mai intoarce”…

Atunci insa, tot ce am stiut sa fac a fost sa ma asigur ca povestea asta trece de pantec, de primele noua luni, se naste pe curat, cu obraji rumeni si joaca de copii.

Caci in fond, o iubire asta e, un suflet de copil.

Si nu e intamplatoare parafraza, caci atat i-a luat lui sa se curete, sa se lepede de frici, abandon si sa creada ca unii din oamenii lui sunt acolo sa ramana.

Si de la magazin am luat o caseta cu manele, o gluma de bine, bine boss!

Desfasurarea actiunii. Sau ziua cand m-am sinucis la micul dejun.

Undeva, intr-un trecut de trecut pe foaie, m-am sinucis. Iar mai apoi, sinuciderea mea ne-a dus in vama, unde m-ma reintors la viata intr-o barca naufragiata, plina cu nisip, cu reminiscente de ceapa si sunca, branza si sampania de la micul dejun de la etajul patru, unde oamenii astia doi n-au avut o secunda de repros si judecati de minte mica, ci doar un pahar cu picior inalt, cu bule vesele, aurii si “Gica Hagi”, crosetat pe indelete la drum in masina ei alba, pe o autostrada, de-i zice “a soarelui”.

N-am cum sa pun tot intr-un text scris pe genunchi, ca-i mult tare, dar ar mai fi cartofii prajiti de la Galati, jucatul de table de la Giurgiu, Stelian, Luminita, Gianfranco, Thierry (deschid o paranteza explicativa, lui i se datoreaza “my love”, ca asa ne spunem noi doua), o nunta de poveste cu spice de grau si 3 sticle de vodka in 10 oameni, un cutremur de 4 dimineata, o plimbare in parc, multe flori, ras, plans, si o zi de nastere.

O zi de nastere care m-a lasat intentionat sa las un mesaj, unul in care am stiut doar sa spun ca part time rapper trebuie sa fie full time rapper, ca atunci cand ai un drum atat de clar, orice gest deviant nu face decat sa umbreasca si sa prelungeasca derizoriu un destin inevitabil.

“Inainte Nosferatu, -acuma Nosfe”

Mult timp, timp pe care l-am petrecut departe de ei, am apasat pedala acceleratiei cu ei in gand, am pasit in viata mea de mama cu sfaturile ei, am pus in sertar ordonat povestile noastre, o poza si o carcasa de CD.

Am pus.

Si timp de mult timp, mi-am spalat masina intr-o spalatorie unde Nosfe era mereu pe repeat. Si timp. 

Pe care intr-o zi ajungi sa nu-l mai ai.

Punctul culminant. Scurt pe doi.

N-o sa zic despre relatia mea cu propria-mi constienta decat atat, ca acum multi ani mi-am propus ca in 2022 sa plec in Peru, de tot. De frica inerenta de necunoscut, de schimbare si de luat de la capat (orice ar insemna asta), mi-am pus o conditie. Daca nu se intampla nimic marcant.

Mai cred ceva, ca divinitatea are, dincolo de orice, un sarcasm aparte. Intentia plantata in gandul ala de fuga tocmai in Peru n-a fost fuga in sine, ci conditia aia de intamplare marcanta. Care intamplare a marcat, a centrat inainte si a si dat cu capul. Si s-a intamplat nimicul marcant, la care constienta mea ingamfata nici nu visa. Visa la alti cai verzi.

“Ai, n-ai mingea, tragi la poarta”

Vezi tu, omule drag, mesajele de la tine catre tine sunt lasate ca tu sa stii, sa nu mai faci la fel, dar somnul de dincolo de vis e mai dulce si la fel si dormitul in bocanci.

Imi place tare mult primavara, e dulce, buna, blanda, miroase frumos si pune la loc viata adormita de peste iarna. Si anul meu nou e mereu plin de lalele, narcise, lacramioare. Dar are in el si ceva ce, oricat as incerca, lasa mai mereu un soi de cicatrice. Ii zice Octombrie. Nu stiu de unde vine el, caci e un el, cu apucaturi de baba nebuna si deraieri de personalitate, sufera de un soi de hoarding disorder si se distreaza punand piedica trecatorilor. Si are acelasi sarcasm aparte.

Nu enumar, punctez insa in clar ca de data asta, Octombrie mi-a driblat fara nicio fenta, o parte din suflet.

A luat si a plecat. A luat mult. Si daca intr-un fel exista echilibru, orice minus isi are plusul lui, acum mi-e greu sa depaesc conul de umbra, desi la un pas mai in fata e numai lumina. Mi-e greu.

Deznodamantul. Si n-a mai ras nimeni.

Se termina o saptamana grea, umeda cu nori grei, laptosi, aposi si cazuti de nicaieri direct pe umeri. N-as fi vrut decat sa inchid ochii, pe o perna moale si parfumata, cu miros de crestet de copil. Uneori pun telefonul deoparte si ma intind pe spate, cuminte, golesc mintea de galagia gandurilor si las sufletul sa deseneze un vis nou. Mai intai o iau incet, familiar si tihnit, pe acelasi drum cunoscut constiintei mele, presarat cu iarba proaspat taiata, care elibereaza de sub greutatea talpilor mele molecule de flori de iasomie. Odata ajuns acasa, sub umbra unui stejar cat o planeta, lumina sinelui meu se contopeste incet cu seva vie si se asterne peste tot. Ma imbratisez pe mine si infloresc pretutindeni. Ma intorc in vis. Ma intorc.

Nu si in duminica aia. Am un soi de reglaj psihic usor obsesiv compulsiv. Ridic telefonul si ecranul imi spune ca e dezordine in notificari. Incep cu prima sociala cu bulina rosie, insa cu ea si termin, caci brusc, in ceata ochilor fara ochelari, se contureaza un soi de fantoma. Una urata si neagra, iar prezenta ei imi imprima in corp un amestec de tremur si nervi. Acut. Injur in gand, glume proaste.

Mut buricul degetului instinctiv pe bula verde a whatsapp-ului, ma chinui sa controlez un comportament cursiv si sa scriu Grigo (asta e alta poveste), iar ce a urmat e din alta lume, pana si sa scriu e al dracului de ireal:

spune-mi te rog ca ce am citit pe facebook nu e adevarat, te rog

…My love

te rog, e o gluma

nu stiu sa mai traiesc, sa mai respir…

Au trecut de atunci 160 de zile. 

[…] Iris avea patru luni, o luasem din patutul ei langa mine, unde ii asezasem cu grija un cuibusor din care sa stiu ca nu se va rostogoli, unde sa doarma linistita, aproape de caldura si calmul respiratiei mele. 

Era poate 8 dimineata, cand m-am trezit buimaca cu vorbele lui:

– Fa retardato, moare aia sufocata langa tine si tu dormi ca vaca!

Darius, tata de Iris, sulfet pentru Tziga, copil pentru Luminita, barbat, artist, OM


My love, n-am apucat sa ii spun ca sunt mandra de el, acum stie.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *