Mergem intr-o calatorie?
Povestea asta este din capul locului un soi de ghid subiectiv si nefiltrat despre patru zile petrecute in februarie la Disneyland Paris.
Acum un an, copilul nostru magnific s-a indragostit iremediabil de un generic. Diney era atunci pentru ea un loc magic, pe care l-a vazut intr-un afis.
– Mami, la Diney locuiesc de-adevaratelea Minnie, Ana de gheata si Ana fara de gheata?
Pentru ea Elsa era si nu era Elsa, era varianta de gheata a Anei. Acum Elsa este, de departe, favorita ei. Inca.
Dupa ce ne-am bazait reciproc cu gandul de a merge la Disneyland, timp de aproape 7 luni, in septembrie anul trecut am cam trecut pragul acestei decizii cu o usa larg deschisa si am cerut o ultima oferta pentru 3 nopti la “Diney”.
Happy Tour e agentia de la care am luat pachetul, foarte pragmatic alcatuit asa: cazare la hotel Cheyenne cu demipensiune, bilete de avion pentru 3 persoane – zbor operat de Tarom, transfer aeroport-parc-aeroport, intrari in parcuri pentru 4 zile, un mic dejun cu personajele Disney si un tort aniversar (da, cadou de ziua piticii). Ah, si Magic Hour, despre care vom vorbi, desigur.
O sa fie lunga povestea asta, iar perspectiva, pangarita de ochii, mintea si judecata de adult, luminata insa de bucuria copilului.
Zborul de plecare a fost dimineata la 8:40. Stiti agentii de turism absolut imbolnaviti de plangeri si reclamatii de la calatorii nemultumiti de faptul ca el, agentul, nu controleaza vremea la destinatie, aglomeratia din aeroport sau culoarea apei din mare? Asa si Dana, care ne-a sfatuit sa ajungem la aeroport cu 3 ore inainte de a decola. Si, desi mi-am petrecut multe momente din viata mea prin aeroporturi, intre zboruri, intre vieti, dintr-un impuls de parinte paranoic, am ascultat-o pe Dana.
Am ajuns deci la aeroport la 5:50, am trecut de check-in, control, duty free in renovare (nota bene, fumez, nu mi-am luat tigari la mine deloc, mai aveam exact 3 tigari intr-un pachet ratacit in buzunarul cardiganului de pe mine, caci ne luam din duty. Ei bine, nu!), suc, cafea, fumoar imbacsit de oameni cu timp de “pierdut”, in fix 40 de minute.
Asadar, doua ore de stat de-ampilea prin aeroport. Macar ne-am mai dezmortit oleaca creierii la schimbarea de poarta, am vazut si rasaritul si gata.
La 11:50 ora locala eram la Paris CDG. Am aterizat fix la terminalul de unde urma sa luam shuttle-ul catre parc.
Dupa ce ne-am mai plimbat un pic dupa o banana si un pachet de Dunhill International, la 13:10 ne-am urcat in shuttle. A inceput sa ploua.
In februarie la Paris ploua mult, de data asta insa ploaia putea depasi asteptarile multor impatimiti, caci era in vizita de fix 5 ore o mica “vigilence”, in vigoare pana pe 24 februarie, miezul noptii, cauzata de furtuna Louis, in vizita de la englezi.
Fac o paranteza, o sa tot fac si nu voi scoate ochiul cititorului cu ele de fiecare data, in copilarie/adolescenta eram obsedata de Paris, franceza, Franta, cu literatura ei cu tot. Si stand pe scaunul autocarului catre “visul” oricarui copil, tot ce-mi zgandarea sinapsele era o vorba “les anglais ont debarque”.
Copilul, trezit de la 5 dimineata, dormea in cel mai sigur loc din univers, la tati in brate.
Drumul catre Disney e scurt (dureaza cam o ora, insa asta e doar o masura liniara a ceva ce nu poate fi masurat), iar in vinerea aia, ridurile pamanturilor perfect arate de-o parte si de alta a asfaltului, erau adancite infricosator de ce parea sa fi fost o proaspata “orage”.
Dupa o cotitura lunga la stanga, printre macarale, noroaie apocaliptice si cladiri urate si aliniate ca un mausoleu, rasare acest loc.
Cum arata Dinsey? Ca o microlume, atent creata, caci totul este milimetric masurat, gandit, asezat, pusa intr-un camp, ca o nuca intr-un perete.
Hotelul Cheyenne este ultimul de pe traseul shuttle-ului. Deci le-am vazut pe toate celelalte. De-as mai ajunge acolo vreodata (nu zic ca n-as mai merge niciodata la Disney, caci nu mi se pare firesc sa-mi asum asemenea negatie), as alege fie un Sequoia Lodge si o masina, fie un hotel in inima Parisului, 2 zile de intrari in parcuri si alte multele de pierdut pe strazile acestui magnific oras.
Odata ajunsi la hotel, am debarcat si noi, ca si englezii, printre picaturile domolite ale ploii, in acest microunivers numit “Disneyland”. Emblematic. La propriu. Aceasta butaforie PERFECTA.
Las bagajele la grajdurile de bagaje (nu nu, nimic nasol, dar asa e conceput locul de lasat bagaje la Cheyenne, ca e lumea lui Woody, a indienilor, e valea aia cu casute mici, insiruite de-o parte si de alta a drumului colbuit de salbaticie. Doar ca nu si la Disney. Asfalt impecabil.)
Un soi de Yellowstone Ranch in capul meu, ca deh, fiecare cu obsesia lui curenta, ba chiar as fi sperat sa iasa de dupa colt un John Dutton, sau macar Rip, calare pe un cal.
Facem check-in la hotel, luam pass-urile de parc si mese si merg la concierge sa lamuresc cu tortul. Pustiul impins in fata, un spaniol sau columbian sau ce o fi fost el de-adevaratelea, timp de 10 minute n-a gasit rezervarea. Sef-su’, un soi de Charon al lui Wick, numa’ ca mai batran, dupa ce a dat de doua ori ochii peste cap si de trei ori din maini, a rezolvat tatatat, ba mai mult, m-a si intrebat daca tocmai am zis Shukran. Nu zisesem, dar cat de bine i-ar fi umflat curcanul din piept daca o faceam. Macar vorbesc franceza.
Nu va inchipuiti ca e totul asa cu panselute comestibile, praf de stele si magie, desi e, da’ copilul inca dormea la tati in brate, care era acest butoi de pulbere, caci tigari.
Long story short, pun intended, ca nu e nimic short in acest loc, luam autobuzul catre parc. Ploaia la locul ei.
Nu mai stiu mare lucru din prima zi, pentru cine nu stie, locul asta are doua parcuri tematice si un loc, ca nu stiu cum sa-i spun.
In prima zi am mers in Disneyland Park, ala cu toate printesele. Minunat, minunat, minunat. Adica totul este la dunga, toata natura este in plina bucurie varatica, desi era final de februarie, respectiv 6 grade Celsius. Ploaia s-a lasat induplecata putin, lasand locul unei grindini care a albit toate strazile imediat, dupa care gata.
Ne incumetam sa iesim si sa ne indreptam catre hotel, unde aveam rezervare la restaurant (Chuck Wagon Cafe ii zice).
Iesim insa gresit, caci autobuzele catre hoteluri erau pe la intrare, ma rog, stam o juma de ora in frig si ploaie, pana ne lamurim, nu eu, ca nu acolo.
Retraversam intrarea (la fiecare trecere de control dai jos rucsac, dai jos borseta, mai mai ca-ti vine sa ceri o tava sa scoti metalele si, eventual, sa te si descalti, pui rucsac, pui borseta, tine scara, ia galeata, care era de luat de altfel, caci incepuse sa ploua din nou cu grindina, prin care alergam ca bezmeticii) si ajungem la locul de luat autobuz (care, by the way, e vis-a-vis de gara Chessy). Eram uda pana la chiloti, la propriu, si-mi doream din suflet sa ma asez in mijlocul trotualui si sa incep sa plang. Asa de potrivita contextului as fi fost, ca, lasata acolo suficient, faceam si bani de un suvenir-doua.
La Disneyland totul este o coada. Iar noi, romanii, avem aceasta trauma transgenerationala, unii, ca noi am si trait-o, atunci cand tre’ sa stam la coada. Acolo insa, diversitatea culturala extraordinara urma pasii diversitatii din fata lui cuminte si smerit. Ca la moaste.
Tot o coada si ca sa intri sa mananci. Si coada toata pe culoarul “avec reservation”, ca, daca n-aveai, ma gandesc ca mancai dupa ce dadeai o mana de ajutor la debarasat, o matura si un mop mic.
Da, am facut rezervare pentru toate cinele din timp. Micul dejun se serveste la restaurantul hotelului. Fara rezervare, doar coada.
Acu’ despre mancare, multa, all you can eat, multa da’ proasta! Stii cand ajungi prima data in tarile din vest si ai un soc cand gusti mancarea? Sau nu stii. Acelasi gust. Adica orice ai manca are acelasi gust si miroase la fel. Noi mai si mancam bine si bun acasa. Copilul, lesinat de somn si de foame, a mancat 5 pulpite de pui intr-un soi de sos BBQ. Si multa paine. Si eu am mancat mult, cu plansul de mai devreme in barba. Am fumat, caci la hotel se cam fumeaza oriunde, in parc insa nu. Dar nici acolo nu e ingrozitor, mai putin pentru parintii cu copii care se adaposteau de ploaie in locurile de fumat.
Revenind, am fumat, am dus copilul la spalat si dormit si m-am intors sa iau o fisa pentru uscatorul de la spalatoria non-stop de langa cladirea “Doc Holliday”, unde am avut camera.
Ziua 1 la Disneyland Paris mi-a lasat pe cracul stang al pantalonului o mare pata de sange de la rana de la picior, facuta de incaltarile extrem de prost alese. Ude si alea pana in adezivul din talpi.
Aparte. Lista de must-haves la Disney, daca mergi iarna:
– pelerina de ploaie,
– rucsac impermeabil,
– borseta impermeabila sau o super geaca, cu multe buzunare,
– manusi,
– vaselina sau un balsam de buze bunut,
– crema de maini si dezinfectant,
– lanterna,
– servetele umede in pachete mici,
– bricheta (nu se pot cumpara de aproape nicaieri),
– cele mai purtate si comode incaltari, in care sa pui si niste branturi super comfortabile.
– ingrediente de facut senvisuri (adu-le de acasa ca taranu’, in bagajul de cala, cu tot cu pungulite sigilabile, asa-i de proasta mancarea, si scumpaaaa)
– apa
Poti si fara toate astea, noi n-am avut.
[…]
A doua zi, sambata, chiar a fost o poveste. Nu ca asta de v-o povestesc eu, ci ca alea de le-a facut Walt Disney celebre.
Pe langa cat de fabulos e acest loc, Disneyland Park that is, desi “vigilence” era in vigoare deja pana pe 26 februarie, Louis facand ravagii in jur, in parc a fost cel mai frumos soare si cald. Am facut tot. TOT ce se putea face. Caci erau si atractii inchise pentru renovare. Dat in barci, dat in carusel, dat in tot, intrat peste tot, cumparat prostii, plouat mai apoi, iar dat in tot, urcat, coborat, mers pe jos cat sa recuperez toata pandemia, ratat cina la Agrabah, caci copilului ii era somn tare si voia la hotel, mers la hotel, de data asta fara plans, nervi si stres, mancat doua felii de pizza facute de mecanicul de locomotiva de la spalatoria auto din spatele spitalului, stat in apa fierbinte cat sa nu pice pielea de pe mine si dormit.
Acesta este din capul locului poate cel mai fain lucru de care merita sa mentionez. Paturile din hotel. Saltelele si pernele si pilotele de la hotel (nu vreau sa stiu cum or fi alea de la Newport Bay) mi-au depasit cu brio orice asteptare. Somnul acolo se intampla pe nori, magic. Apropos, dupa Disney, magia e ceva ce poate cauza stari de greata si ameteli.
[…]
Ziua trei la Disney s-a autodedicat celui de-al doilea parc, Walt Disney Studios. Unde am fost peste tot insotiti de aceeasi ploaie, numai ca o ploaie adaptata contextului, de duminica, fina si sacaitoarea, ca o ceata care curge abitir si-ti lasa lentilele ochelarilor de vedere la intrare, cat sa vezi nimic.
Providenta, aliniatul de planete, “coincidentele” au fost toate cu noi. Ne-am sincronizat cu orele de intrare la show-ri, le-am vazut pe toate, ne-am dat, ne-am plimbat in tot ce era deschis, ba mai mult, n-am lasat acasa romanii din noi si ne-am incercat, pe o suma considerabila, si norocul la o atractie cu limita de inaltime. Eram la mustata, insa personalul de la Disney a vazut multe mustati la viata lui, ca ne-a “ginit imedeat” domnul “paznic” de masuratoare, la intrare la priority neavand nicicum obiectii. Ne-a invitat deloc respectuos sa ne ducem in…la iesire, unde ne astepta managerul sa ne blagosloveasca o compensatie.
Am primit deci, in limita bunului lor simt, ca noi am cam frizat-o pe asta, alte doua atractii, care erau oricum pe lista.
Ultimul lucru pe care l-am facut in Walt Disney Studios a fost sa mancam un bretzel. Din capul locului, cel mai scump bretzel mancat vreodata, desi, cu aplecare, si la noi in sat gasesti unii la fel de scumpi.
Ultima jumatate de zi a fost brazdata de cumparaturi, ca la maraton, in Disney Store/shop, chioscuri de hotel si toate cate vindeau ceva. De unde nu am luat NIMIC. Adica eu nu mi-am luat nimic pentru mine. N-am simtit.
Acu’, ca sa rezum, in masura in care imi lasa mie loc de rezumat creierul, a fost frumos. Sa fii copil si sa te poti transpune, macar si pentru 3 zile, in universul asta “magic”, al tuturor culorilor, in pielea cui vrei tu, sa-ti faca Minnie cu mana si sa poti “trai” un pic in lumea povestilor astora, e, fara doar si poate “magic”.
Asa e Disneyland Paris, magic. Trust me, la propriu. A ramas in mine aceasta magie asa de aprinsa si vie, ca, de fiecare daca cand mai taie cate unu’ calea in trafic, “da din coate” sau iese ca vaca, le urez numai magie.
Si toata aceasta “magie” este absolut magic completata de zborul cu aeronavele Tarom, care, desi are cele mai bune intentii, sunt un soi de rate intre doua sate, care merg prin toate gropile cerului, de pe drumul comunal. Si mai si miroase a “motorina” si intra “gaz” de la cotul esapamentului, ca nu mai tine garnitura.
Partea practica. Totul se face din aplicatia Disneyland Paris, cumparat de intrari, rezervari de mese, priority, lista de activitati, pe ore etc. Ce nu-ti spune nimeni, adica ce nu mi-a spus mie nimeni, nu asa, e ca un Priority Pass pentru toate zilele de bilete costa 90 de euro de persoana. Absolut necesar acest priority. Te scuteste de ore pierdute pentru nimic. Adica iti platesti cu 90 de euro ore intregi din timpul tau, pe care altfel l-ai petrece stand la cozi.
Longest story short, n-ai nevoie sa stai in hotelurile Disneyland, decat daca vrei sa stai, sa dormi acolo si sa faci 10 minute pana in parc. Fite! n-ai nevoie de 3 zile de intrari in parcuri, iti iei una si Priority Pass, ca e mai ieftin mult si e de toate ori-le mai eficient. Si stai in Paris, ca sa dai peste nas si zicalei, ca cine alearga dupa doi iepuri, ii prinde pe toti, daca inveti dribbling-ul corect si-ti iei si doza de fente de acasa.
Gand de final: mi-as fi dorit sa stiu sa merg pe role si sa am la mine un portbagaj de bicicleta acoperit.