Pe strabunicul il chema Ion Creanga. Nu stiu daca era nascut pe 1 martie, stiu
insa ca bunica, fiica lui, era nascuta pe 15 ianuarie, de ziua lui Eminescu iar bunicul, sotul ei, era nascut pe 3 martie, la doua zile si
multi ani distanta de Ion Creanga ala pe care-l stiti cu totii.
Nu-s o femeie normala, in sensul in care stiu sa-mi schimb prizele
singura, sa dau o gaura cu bormasina, sa scuip, sa ragai, sa fluier sau
sa pescuiesc.
E drept ca stiu si sa-mi ondulez parul, sa ma dau cu ruj
rosu si sa fiu femeie neajutorata, care-l cheama pe baiatu’ de la it
cand crapa ceva prin maruntaiele windows-ului, desi as putea cu usurinta
sa subnetez o retea sau sa-mi configurez vpn-u’ si outlook ul fara prea mult preget.
Zic asta fiindca e luna femeii, sau cel putin saptamana ei
si de 1 martie, cand e plin de dinamoviste peste tot, am mers cu
retinere de prea mult feminism de jur imprejur, la un concert de jazz.
Recunosc, mi a fost teama.
Ma
gandeam pe drum, in metrou, ca toate fatucile astea pentru care
feminitatea din ele e un ceva ce iese prin ochii puternic machiati numa de sf vali
sau de 1 si 8 martie, or sa vina cu mica, cu mare la cantare.
M-am inselat, ma bucur ca m-am inselat, in mod bizar, de altfel, ca daca
te inseala barbatu, faci cel putin psihoza, atunci cand ma constat
inselata de propriu-mi eu, cumva e totul in regula, ba mai mult,
adeseori, cum fu si cazul zilei de joi, ma bucur de infidelitatea
instinctului meu.
Dupa mutat cabluri pe dupa carurile de filmare
ale televiziunii care a punctat evenimentul, dupa imparteli pe randuri
ale publicului nedumerit de randul zero din sala, mi am inchis
genunchii intre ei, undeva pe randul 3, sectorul B.
Ma asezasem
initial clandestin pe randul 0, in capat, in conul de umbra al
reflectoarelor ce luminau intens o scena fara gust, ca atunci cand
racesti si tot ce mai ramane din nebunia aromelor vietii sunt dulcele,
acrul, saratul, amarul.
O mana calda imbracata in rosu m-a trezit
din scrutatul tambalului caramiziu din decorul nefiresc ai rece, doar ca
sa-mi spuna ca stau pe locul domnului ambasador.
M-am ridicat cu efort supraomenesc din filmul meu si mi am cautat cu atentie distributiva locul 8 din randul 3.
de altfel, si lipsit de coerenta necesara netrecerii in oniric a unei jumatati
consistente din sala, s-au intrupat pe scena, pe langa instrumentele nepotrivit
crescute din podea, cantaretii.
Mie nu-mi place deloc sa le zic muzicieni, nu fiindca n-ar fi, ci fiindca odata
aflati acolo sus (oricat de joasa ar fi scena, mereu mi se pare ca e sus) nu
fac muzica, ci canta, deci cantareti.
E necesara si o erata a ultimei fraze, caci atunci cand asculti un jam, aia-s
fara doar si poate muzicieni,
iar un muzician e in fapt un magician vibrational, care-n loc sa scoata bani de
dupa ureche, scoate sunete corect, atent si fluid armonizate.
Revenind mai apropae de scena de joi seara, cantaretii astia erau marcati la
liziera de o doamna bine, toata o lautarie vizuala, cu ruj si unghii rosii, cu
o tentativa shpreiata de coc spaniol si pantaloni negri din paiete.
As fi simtit o ne voie sa plec la ganduri mai bune, daca n-ar fi avut cu ea pe
acena un acordeon , un tambal si o vioara.
Pe bunica mea o chema Maria Cornescu, asculta Maria Tanase, Edith Piaf si Marlene
Dietrich.
De ea, de bunica si de dupa-amiezile lungi ai lenese din sufrageria ei mi-a
amintit doamna si ai ei vagabonzi, chititi pe notele de 10 ale salii, exprimate
vanjos de auditoriu la fiecare rand de aplauze.
Povesteam ca pe bunica am stiut-o pana la 11 ani, ca dupa n a mai fost.
Fiecre din noi rezoneaza cu un loc imbracat in amintiri vizuale, olfactive sau
sonore, loc in care, in copilarie n-aveau ce cauta grijile, uratul, tristul,
incruntatul sau frigul.
Asa era acasa la bunica.
Casa in care a crescut o buna parte din viata, mama.
Si pentru o parte din copilaria mea, si eu.
Si acolo, acasa la bunica, era cel mai frumos acasa, in afara de acasa la mine.
Bunicii mei locuiau intr-un apartament micut, situat la un parter inalt al unui
bloc cu doua etaje si demisol.
In spatele blocului , pe toata lungimea apartamentului lor, se deschidea larg
si verde , o gradina ocrotita de un rand inalt, inalt de castani.
Tataia, caci in fond abia acum ii zic bunicu’, era poate cel mai goapodar om pe
care-l stiu.
Tot ce era atins de el functiona impecabil, florile erau curatate la dunga,
gardul perfect tuns, pamantul negru si curat.
Asa era si-n casa, doar ca aici era locul ei.
Sau oricum, in imparatia celor doua camere era matriarhat.
Din usa din lemn masiv, vopsita in verde, de la intrare ajungeai intr-un hol
lung, cu alte doua usi grele in capete, cu una verde in dreapta fata si una
alba cu geam vitraliu in stanga. In mijlocul peretelui opus intrarii, alte doua
usite inguste, tot verzi, se deschideau intr o camara.
Usa din capatul drept al holului dadea in sufragerie, cea din capatul stang in dormitory.
Mamaia si tataia locuiau in sufragerie, in dormitor era camera lui Dani, unchi-miu.
Si despre el ar fi de povestit multe, poate cu alta ocazie, intr o nota mai
strengareasca.
Bunica mea e omul de la care am ramas in viata asta cu cele cateva defecte:
felul in care mananc, raul de inaltime, o tiroidita autoimuna si OCD-ul.
Asta din urma era la ea de departe trasatura definitorie.
Acasa la bunica era totul impecabil, fara cusur, perfect si armonios asezat.
N-as sti sa va explic masura in care obsesia ei se manifesta acolo, pot doar sa
spun atat, apreta si calca sosetele sau incepea sa planga daca gasea o scama pe
jos sau daca nu i cresteau suficient cozonacii.
In casa asta a ei, cu usi capitonate cu piele neagra, cu covoare si mochete
verzi, cu bucatarie tourquoise si mozaic alb cu verde in baie, m-am intors joi
seara cand oamenii de pe acena au inceput sa cante.
M-am intors intr-o dupa masa de miercuri, cu bors de cocos crescut la noi in
curte, cu placinta cu branza fierbinte, cu rulouri si calivie.
Si pentru aceia dintre voi care nu stiu ce-i aia calivie, dati-mi voie sa va
spun c-ati trait degeaba, asumat si riscul arogantei afirmatiei.
Calivia e paine calda, proaspat scoasa din cuptor, stropita cu zaibar de la mos
Creanga si acoperita cu zahar.
In sufragerie, pe langa masa nefireasca pe care o intindeau uneori cat pentru o
nunta mica, pe un perete era o masina de cusut Singer, cu pedala, pe care ma asezam
in fund si ma dadeam in leagan, o comoda cu un televizor Sirius cu difuzoare
din panza, si un recamier.
Pe peretele opus era un sifonier mare, mare, din lemn masiv, lacuit, cu
ornamente atent lucrate, un divam verde si cea mai frumoasa soba de teracota.
Ma cocotam pe divan langa soba ai ascultam , cu degetele incalcite in te miri
ce ate colorate, despre cat de bun e vinul ghiurghiuliu, ce pedepse crunte
trebuie sa primeaaca oamenii care iubesc si lasa, despre cum e un tren masina
mica care pleaca cu ionica sau despre tiganul care, in mod surprinzator, avea o
casa.
Si timp de putin peste o ora, joi seara, m am mutat de pe locul 8, randul 3 in
varful divanului verde langa caldura sobei, aproape de mamaia, de tataia, de
trofeele de vanatoare, de ceasul inalt cu pendul, cu cuc, care se regla cu doua
lanturi care in capete aveau doua conuri de brad metalice, de o bucata de copilarie
traita cu pofta, cu Marioara si Costica, cu Dani, cu magnetii, scrumierele si
vederile de la Sovata.
Acasa, acolo unde nu e loc de grijile, uratul, tristul, incruntatul sau frigul
anilor maturitatii.